GÂNDURILE ANEI

Nu știu despre voi, dar știu despre mine: ador apusurile. Sunt despre oameni, locuri, amintiri. Le iubesc pe ele, alături de oamenii cu care le privesc, sau de care îmi amintesc. Nu există om din viața mea de care să nu-mi fi amintit privind un apus, dar, i-am preferat întotdeauna pe cei care au rămas să-l privim împreună. Apusurile îmi amintesc cât de ușor mă îndragostesc în naivitatea mea, îmi amintesc cum dintre 7 miliarde de oameni, mi se face dor de unul singur la ora 5 dimineța. Tot ele sunt dovada că finalurile pot fi uneori frumoase, și, cu fiecare zi ce trece, soarele apune mai minunat. Mai știu că un sărut alături de o îmbrățișare la apus, pot fi cel mai frumos mod de a spune te iubesc, fără a scoate măcar un sunet. Da, mă îndrăgostesc de oameni, la fel de ușor precum mă îndrăgostesc de apusuri. Găsesc ceva frumos în fiecare,  găsesc motive de fericire. M-am îndrăgostit la apus, am plâns la apus, am plecat la apus.

Am auzit  de prea multe ori : "vreau să mă iubești ca la început", sau "la început erai altfel."  Nu am înțeles niciodată de ce stă în firea noastră să apreciem mai mult ceea ce nu avem, și , să ajungem să realizăm cât de mult înseamnă cineva când nu mai este. Am înțeles, în schimb, că oamenii care se simt neapreciați pleacă. Oamenii se recurceresc zilnic... altfel se pierd, și e păcat! Adesea m-am surprins și pe mine zicând... la început nu era așa, chiar nu era. Întorcându-te la începuturi, conștientizezi că era diferit. Încep să cred că ne prefacem când vrem să obținem ceva, intrăm în relații, ca și cum am fi la un interviu de angajare. Ne prezentăm toate calitățile, poziționăm reflectoarele în așa fel în cât lumina să ne fie aproape perfectă, spun aproape, pentru că nu ne  poate  lumina în suflet, ghinion. Ălă se cam vede,  la o saptămâna-două de la angajare.  Așa ajungem de la "nu o să pot eu renunța la tine", la  "am renunțat la tine de mult

Sunt feminină, dar mai mult feministă. Înainte de soră, iubită, mamă, soție, suntem cu toate femei, adică, minuni: "și nu ești doar femeie, tu ești lumina care cade pe flori."   Sunt feministă, da, și nu semnez contracte cu nimeni, poate doar parteneriate de afaceri. Nu le semnez, pentru că nu pot jura că voi iubi până la moarte pe cineva care nu se iubește suficient, cât să respecte femeia de lângă el. În plus, cum poți jura să iubești pe cineva, când de-abia înveți să te iubești pe tine. Nu semnez contracte pentru că mereu citesc condițiile care trebuie îndeplinite înainte, chiar și atunci când cumpăr o mașină de spălat în rate. Și n-aș fi de acord niciodată cu: o viață nefericită în doi, o singurătate trăită în doi, neînțelegeri, trădare, lipsă de respect, minciună, incapabilitatea de a iubi și  te dărui complet, lipsă de susținere: morală, psihică, sufletească, chiar și financiară, în vremuri de criză, înapoiem totul cu dobândă, nimic nu rămâne neplătit în această viață .

mă gândeam la ce contează cu adevărat... mă gândeam la fericire, și la câte momente de fericire dăm cu piciorul; din orgoliu; din prostie; din prea multă ignoranță și îngâmfare. mă gândeam că viața-i numai una, și e perfect așa, pentru că momentele speciale își pierd din farmec când sunt trăite a doua oară, la fel. mă gândeam la cât de umani suntem, și apreciem atât de puțin ceea ce am obținut atât de greu.. și cu ocazia asta aș dori să schimb anunțul ală "pentru o viață sănătoasă consumați zilnic 2 litri de lichide", cu "să-i anunțe cineva și pe oamenii care pierd pe  prostia lor, că n-au câștigat nimic." mi-am amintit  că oamenii nu se schimbă, cel puțin nu pentru alți oameni, și de asta cred că oamenii care cer o a doua șansă nu o meritau în realitate nici măcar pe prima.  mă gândeam de ce nu am putea aprecia ceea ce avem atunci când avem, de ce regretăm când pierdem, de ce ni se face dor de oameni cărora nu li se face, de ce în final ajungem să alegem tot

Da, mamă, aveai dreptate când mi-ai spus : "de oameni, puiule, să-ți fie frică, și tot de ei să înveți să te ferești cum tu știi  mai bine."  Mi-e frică , pentru că unii dorm prea bine știind că, tu nu dormi deloc. Alții sunt prea răi, știind că tu ești prea bun. Mi-e frică pentru că am obosit să-mi deschid sufletul în fața unor persoane care nu știu nici măcar să închidă ușa când pleacă. Mi-e frică pentru că sunt responsabilă de sufletul meu, și nu vreau ca el să mă considere  o iresponsabilă. Și, alături de el, sunt resposabilă și de  oamenii pe care i-am făcut să mă iubească. Nu e niciun drept pe lumea asta care  să-mi dea voie să-i rănesc, dacă exista, mai mult ca sigur era inclus in Declarația Universală a  Drepturilor Omului. Ei bine, din ce știu eu, nu s-au făcut adăugiri recente. Fiți puțini mai responsabili și voi...te joci cu lego, nu cu suflete, în caz că ai chef nebun de joacă! Persoane pe care le cunoști de-o viață, devin necunoscute într-o secundă. Secundă în

Why...? Ei bine, pentru că cei patru pereți ai unei construcții nu vor fi niciodată liniștea apartamentului 20.  Cel mult vor putea fi zgomotul demolării lor, iar zgomotul nu poate fi acasă, chiar dacă se aud țipete din bucătărie.  Tot ce auzi tu, din camera ta, e orgoliul inimilor lor, țipând să se îmbrățișeze, exact în mijlocul certei. Acasă. 3 silabe, 3 mii de sentimente. 5 litere, 5 milioane de amintiri.  A de la Acasă, C de la Credință, A de la Alături, S de la Speranță, și Ăăă... de la momentul ăla când rămâi fără cuvinte, minunându-te în fața familiei pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o. Avem goluri în suflet, și se umplu când ajungem acasă.  Avem brațele goale, reci, și simțim căldura din piept în îmbrățișarea bunicii când ajungem acasă, chiar și din poza de pe noptieră. Purtăm prin lume visuri, purtăm în noi furtuni, ne războim cu anii, și brusc e pace când ajungem acasă! Suntem dezamăgiți, pierduți, și rătăciți, cu toate astea găsim mereu drumul spre gara ce  duce acasă, ș

Cineva care a trecut recent printr-o despărțire ar putea spune că da....da, greșim! Greșim când iubim, greșim că iubim, greșim că iubim greșit. Însă iubirea trăită în plinătatea ei e frumoasă, și totuși frumos devine un adjectiv prea mic când îl  alăturăm cuvântului iubire. Cine poate în fond să descrie iubirea exact așa cum e ea? Poate că iubirea e ceva diferit pentru fiecare, însă comun este faptul ca iubim cu toții. Iubirea e drumul lung spre casă, iubirea sunt sutele de kilometri pe care îi faci pentru a strânge persoana dragă câteva clipe în brațe, iubirea e Dumnezeu, iubirea e prietenul care plânge cu tine și chiar zâmbetul unui om oarecare. Iubire e și când greșim, greșim și învățăm iubirea, învățăm fiindcă pierdem când greșim și adesea iubim mai mult dupa ce am pierdut. Iubim  vara care tocmai a trecut, iubim Crăciunul acela in familie care probabil a fost ultimul, iubim nopțile pierdute ce nu se mai întorc, iubim ca să greșim. Greșim des când iubim și tocmai greșelile

 Azi-noapte mi-am amintit de tot ce am învățat... ...am învățat să ignor, fiindcă cui nu i-a păsat de tine, nu îi va păsa nici dacă faci ocolul pământului pentru el în jumătate de oră. Am învățat că, cine contează rămâne, și pentru cine contezi într-adevăr, nu pleacă. Am învățat că păstrăm în suflet...pe toți cei care ne dau afară fizic.  Am învățat că indiferența ucide și naște monștrii, dar am știut întotdeauna că tot ea te vindecă și de sindromul dependență, devenită bolnăvicioasă. Am învățat, față de alții, să plec frumos, de cât să răman urât, să mă retrag când batăile inimii sunt doar pe jumătate pentru persoana din fața mea, jumățățiile de măsură funcționează  când încerci să dai gust unei prăjituri, nu unei relații. Am învățat că familia e acasă, indiferent de unde te-ai afla, că pe pământ o dai în bară, posibil să fie bară-gol, sau, nici măcar să nu nimerești bara.  Am învățat că dacă nu e liniște și înțelegere, imperiile se distrug, la fel cum războaiele pornesc