Despre cum ne iubim la început.

Am auzit  de prea multe ori : "vreau să mă iubești ca la început", sau "la început erai altfel." 
Nu am înțeles niciodată de ce stă în firea noastră să apreciem mai mult ceea ce nu avem, și , să ajungem să realizăm cât de mult înseamnă cineva când nu mai este. Am înțeles, în schimb, că oamenii care se simt neapreciați pleacă. Oamenii se recurceresc zilnic... altfel se pierd, și e păcat!

Adesea m-am surprins și pe mine zicând... la început nu era așa, chiar nu era. Întorcându-te la începuturi, conștientizezi că era diferit. Încep să cred că ne prefacem când vrem să obținem ceva, intrăm în relații, ca și cum am fi la un interviu de angajare. Ne prezentăm toate calitățile, poziționăm reflectoarele în așa fel în cât lumina să ne fie aproape perfectă, spun aproape, pentru că nu ne  poate  lumina în suflet, ghinion. Ălă se cam vede,  la o saptămâna-două de la angajare.  Așa ajungem de la "nu o să pot eu renunța la tine", la  "am renunțat la tine de mult", de la "ai atata timp pentru mine", la "nu mai am timp pentru tine",  de la "o să am grijă de tine", la  "te poți descurca și singură", de la răspunsuri rapide, la  ore de așteptare pentru un mesaj de bună-dimineața, la prânz, de la ore vorbite la telefon, la  "ne pare rău, abonatul nu poate fi contactat", de la "hai la mine" ,la "când mai vin la tine?", de la complimente și fericire, la nervi , dezinteres și neapreciere. N-ar fi rău să schimbăm puțin programa școlară, dacă am introduce niște ore de conștientizare poate am ști să apreciem mai mult, fără scuze idioate și penibile. Nimeni nu e ocupat, e vorba doar de priorități, și nu poți face o prioritate din cineva pe a cărei listă ești doar o opțiune.
Scrisesem ceva într-un articol în 2013..dacă fericirea unei persoane depinde și de tine, fii minunea și cadoul lui!