GÂNDURILE ANEI

În aeroportul vieții mele oamenii zboară.  Din aeroportul sufletului meu oamenii nu pleacă niciodată.  Pentru că în primul eu sunt un simplu pasager, iar în cel de-al doilea sunt principalul pilot.  Uneori copilot.  Copilotul oamenilor cărora le-am stat cel puțin o dată în dreapta.  Dreapta pașilor dintr-o plimbare, dreapta sufletului lor, dreapta locului din mașina.  Una peste alta, le-am stat și contrar, în stânga.  Acolo unde ne bate tuturor aceeași inimioară și crește.  E bine să pleci și e bine să pierzi.  E constructiv, e lecție, medicament și dulce blestem.  E învățătură de minte și ținere de cap.  Iubim mai mult a doua oară, doar pentru că am pierdut cândva.  Prima oară, atunci când am plecat.  Și la fel apreciem, când ne întoarcem la ce am lăsat să plece, după ce a plecat de mult.  Dacă nu mi-aș lua azi rămas bun de la tine, mâine n-aș putea să te sun și să-ți spun că-mi lipsești.  Dacă nu ne-am fi certat ieri, azi nu știam cât înseamnă să pierzi o persoană pe care o i

Tu nu mă saluți, dar sufletul tău mă cunoaşte. Suntem prieteni vechi, ne ştim din trecut, cam de pe când ne-am fost şi prezent. N-am mai apucat să ne fim viitor, ne-a luat prin surprindere şi nu erai pregătit. Cum reuşesc să devină sufletele pereche, străini în noapte?    Ne pierdem temători de la "te iubesc" şi ne regăsim mândri şi orgolioşi la "să ştergi pozele cu noi". Când unul renunță, celălalt înalță aripile speranței lui tot mai sus. Când unul caută motive de ceartă, celălat caută motive să ierte. Când unul caută să construiască, celălalt mai bate un cui şi dărâmă. Când unul vrea să vorbească, celălalt nu ştie  nici să asculte.  Poate că totuşi oamenii nu se potrivesc şi nu sunt facuți să rămână împreună. Poate, dacă persoanele nepotrivite ar rămâne, ne-ar fi imposibil să le recunoaştem pe cele potrivite. Poate că fiecare trebuie să fie fericit cu cine crede el că l-ar face. Poate că ne-am iubit, dar niciodată în acelaşi timp. Atâtea posibilit

Întreabă marea de ce n-am noroc în dragoste? De fapt e la fel de agitată ca mine.  Cam cât? Cam atât. Încât să nu aibă liniște ziua și  nici somn noaptea. Urlă, lovește, se zbate. Cu toată puterea, cu toată forța. Oameni și orizont, orizont și oameni. Întâlniri și despărțiri, povești despre oameni ce se întâlnesc, cam, cum se întâlnește nisipul cu marea. Se iubesc și se urăsc nebunește în aceeași secundă. Se întâlnesc și se despart cu pasiunea primei nopți de dragoste în aceeași clipă. Valuri și zgomot, suflet agitat. Marea mea, de ce n-ai liniște? De ce nu dormi noaptea? Ce ai pe suflet? Lasă agitația marilor orașe, am venit să găsim liniștea și să ne regăsim pașii pierduți, ajută-ne să ne pierdem prin tine. Să ardem dezamăgirile și să aruncăm promisiunile neținute în larg. Să înălțăm speranță și să ne facem alte promisiuni, pe care le vom ține, să ne cunune marea și luna să ne însoțească.  Marea mea, de ce ești așa agitată? Din vina lor, a oamenilor, am știut dintotdeauna.  V

iar lucrurile bune se întâmplă celor ce cred în ele și în minuni pentru că tot ceea ce avem este ziua de azi, iar mâine nu e sigur pentru nimeni iar viața e prea scurtă ca să nu ne bucurăm de ea acum mai mult ca niciodată la 22 de ani