Azi am legat inima mea de inima ta

Tu nu mă saluți, dar sufletul tău mă cunoaşte. Suntem prieteni vechi, ne ştim din trecut, cam de pe când ne-am fost şi prezent. N-am mai apucat să ne fim viitor, ne-a luat prin surprindere şi nu erai pregătit. Cum reuşesc să devină sufletele pereche, străini în noapte?  

 Ne pierdem temători de la "te iubesc" şi ne regăsim mândri şi orgolioşi la "să ştergi pozele cu noi". Când unul renunță, celălalt înalță aripile speranței lui tot mai sus. Când unul caută motive de ceartă, celălat caută motive să ierte. Când unul caută să construiască, celălalt mai bate un cui şi dărâmă. Când unul vrea să vorbească, celălalt nu ştie  nici să asculte. 

Poate că totuşi oamenii nu se potrivesc şi nu sunt facuți să rămână împreună. Poate, dacă persoanele nepotrivite ar rămâne, ne-ar fi imposibil să le recunoaştem pe cele potrivite. Poate că fiecare trebuie să fie fericit cu cine crede el că l-ar face. Poate că ne-am iubit, dar niciodată în acelaşi timp. Atâtea posibilități şi o sigură certitudine: cine contează rămâne, divin.  

Cu toate astea, nu voi înțelege niciodată: cum devin oamenii străini? Unde se pierd? De ce se despart? Cum să nu-ți mai împarți zambetele cu omul cu care ți-ai împărțit nopțile? Cum să-l conjug pe "a fi" : am fost, suntem şi nu vom mai fi? Cum să nu-ți fac  cu mâna când te vad cu altcineva de mână, fericit? Cum să nu mă laşi să mă bucur pentru tine?

Poate sufletul meu e defect, el nu ştie sa renunțe la oameni, pentru că pe când eu luptam pentru noi, tu luptai pentru voi, contra noi.