Întreabă marea de ce n-am noroc în dragoste?

Întreabă marea de ce n-am noroc în dragoste? De fapt e la fel de agitată ca mine. Cam cât? Cam atât. Încât să nu aibă liniște ziua și  nici somn noaptea. Urlă, lovește, se zbate. Cu toată puterea, cu toată forța. Oameni și orizont, orizont și oameni. Întâlniri și despărțiri, povești despre oameni ce se întâlnesc, cam, cum se întâlnește nisipul cu marea. Se iubesc și se urăsc nebunește în aceeași secundă. Se întâlnesc și se despart cu pasiunea primei nopți de dragoste în aceeași clipă. Valuri și zgomot, suflet agitat. Marea mea, de ce n-ai liniște? De ce nu dormi noaptea? Ce ai pe suflet? Lasă agitația marilor orașe, am venit să găsim liniștea și să ne regăsim pașii pierduți, ajută-ne să ne pierdem prin tine. Să ardem dezamăgirile și să aruncăm promisiunile neținute în larg. Să înălțăm speranță și să ne facem alte promisiuni, pe care le vom ține, să ne cunune marea și luna să ne însoțească. 

Marea mea, de ce ești așa agitată? Din vina lor, a oamenilor, am știut dintotdeauna. 

Vin la tine precum te-ar fi dorit toată viața, apoi pleacă precum nu te-ar fi cunoscut niciodată, ba chiar te uită. Dar asta fac ei, draga mea. Trebuie să te învăț cum să-i ierți și să-i uiți, de te-ar iubi cu adevărat ar rămâne și nu te-ar uita niciodată, ba chiar, te-ar vizita de fiecare dată când li s-ar face dor, sau măcar te-ar suna, te-ar căuta cu privirea undeva prin mulțime. 

Să nu-ți amintești de ei când se vor întoarce, pentru că se vor întoarce. 

Ei cred că pot veni și pleca oricând, dar noi, eu și cu tine, știm că nisipul nostru nu va fi recunoscând urmele pașilor lor, valurile noastre le-au șters de mult.