Să lăsăm "sărbătorile fericite" unui alt popor!

M-am săturat de atâtea sărbători fericite. Vreau oameni fericiți, fără de ei, nici sărbătorile nu știu ce-i aia fericire. Vreau oameni liniștiți, oameni împliniți, familii fericite. Vreau oameni care să vină seara acasă, iar grijile să-i lase să adoarmă în pace. Vreau oameni care să fie acasă oriunde ar fi în lumea asta. Vreau să ajung și eu acasă, în brațele oamenilor ce mă iubesc. Vreau să ne iertăm, unii pe alții, unii despre alții, unii pentru alții, alții pe noi și noi pe noi. Nu există moment mai prielnic iertării, decât cel din noaptea asta. Putem să luăm speranța pentru tot restul vieții din lumina pe care o vom primi deseară.
Nu-mi permit să fac afirmații universal valabile, dar știu că fără familie nu există sărbătoare. O sărbătoare nu-i fericită dacă cei dragi nu sunt acolo, nu știe cum să se bucure fără ei. În fiecare an, în fiecare sărbătoare, în fiecare zi îi dorim pe cei iubiți alături, dar nu întotdeauna va fi posibil, din păcate: circumstanțe nefavorabile uneori, altădată alegeri. Dar ar fi păcat să regretăm întristându-ne, la urma urmei orice distanță e prea mică pentru sufletul nostru mare. Da, ne-am dori să aprindem împreună o lumânare în seara de Inviere și să culegem speranță, fiindcă am semănat iubire, dar rugăciunea nu are timp, ea nu știe ce-i aia depărtare, așa că, o putem aprinde: cu sufletele unul spre celălalt.
Sărbătoarea înseamnă iertare, chiar și față de cel căruia nu i-ai greșit. Sărbătoarea înseamnă viață. Viața însăși e motiv de sărbătoare, iar biruirea vieții asupra morții cu atât mai mult.
Așdar,să fim oameni fericiți ca să avem sărbători fericite. Să fim mai buni, mai răbdători, mai blânzi, să iertăm uitând, altfel nu există iertare. Să ne iubim unii pe alții măcar jumatate din cât ne-a iubit Hristos.