Sunt lacrima unui copil

Sunt lacrima unui copil, dar toate lacrimile mele n-au nicio putere asupra părinților mei. Niciun suspin de-al meu nu îi poate ține împreună. Niciun oftat, nicio bătaie de inimă. Eu îi unesc, dar ei aleg să se despartă. Eu sunt ochii mamei mele și buzele tatălui meu. Sunt ambiția ei și puterea lui. Sunt rugăciunile pe care mi le-a spus bunica și mâinile  împreunate pe care bunicul le-a învățat să se roage. Am ochii ei când plâng și buzele lui când zâmbesc, iar atunci când vorbesc pare că i-am moștenit pe toți la un loc.  Eu sunt rodul iubirii lor. Din tot ceea ce sunt,  nicio durere din sufletul meu mic nu e atât de mare încât să-i facă să-și dorească să rămână împreună. Iubirea te ține, respectul te ține, grija, ajutorul, sinceritatea, comunicarea, toate astea te țin. Lipsa lor, în mod evident, desparte, te desparte, vă desparte. Ne place să credem că ne-am iubit, din tot sufletul, cu toată ființa, dar astazi divorțăm, tot din prea multă iubire. Superficialii de noi. Iubirea nu dezbină, iubirea acceptă, iubirea iartă, respectă, iubirea luptă, iubirea nu renunță, la iubire nu se renunță. Decât să-mi cereți să aleg între voi, mai bine nu mă cereați pe lume. Vă iubesc pe amândoi la fel de mult cum mă iubiți și voi pe mine, la puterea a zecea. Am luat ființă asemenea unei steluțe, am răsărit pe cer ca să luminez pământul, nu mă pot despărți nici de una, nici de alta. Cerul mi-e mamă, iar tată mi-e pământul. Eu sunt minunea sufletelor voastre, sunt contopirea dintre cer și pământ, sunt dorința copilului ce vede o stea căzătoare, iar când oamenii  iubesc orgoliile lor mai mult decât persoanele din jur, o stea pe cerul meu se stinge. Oameni pe care la 5 anișori îi vezi uniți pe viață se pot despărți într-o secundă. Afară plouă, la fel ca în sufletul meu, dar nu sunt acasă, iar străinii de aici nu îmi cunosc ochii, pot suspina în liniște. Îmi amintesc că atunci când eram micuță îi rugam pe oamenii care se certau să își dea mâna și să facă pace. Plângeam, rugându-i să se împace, să nu mai urle, dacă ei sunt despărțiți, eu sunt incompletă, pentru că eu sunt completarea lor. Nici până la 22 de ani nu am înțeles certurile între oamenii care se iubesc. Iau pauze de la iubire ca să se certe și să își arunce cuvinte urâte încunate de reproșuri? Nimic nu doare mai tare decât un cuvânt urât spus unei persoane frumoase, iar partea bună este că odată spus nu va mai putea fi ștearsă niciodată amintirea lui. Din păcate, vine o vreme când lacrimile copilului nu mai ajută în niciun fel sufletele părinților, pentru că sufletele lor ignoră lacrimile copiilor. S-au rătăcit în furtunile timpului. Toate greutățile, reproșurile, tăcerile, lipsurile, atârnă ca un sac greoi în spatele lor. Ei cred că pentru ei nu mai e timp, dar poate, Doamne, a mai rămas totuși ceva ce Tu le-ai dat: iubirea.